A venit timpul să lăsăm cele cinci etape ale doliului să moară
- oxanavalcova
- Jul 23, 2023
- 5 min read
De Ada McVean
”Nu toți trăiesc doliul în același fel. Pentru cei ale căror experiență nu se aseamănă cu modelul Kubler-Ross, pe lângă faptul că trebuie să facă față morții unei persoane dragi, li se impune ideea că există un mod corect de a face față doliului și că ei nu se descurcă.”
(imagine de , preluată de pe PEXELS)
Cele cinci etape ale doliului sunt înscrise în conștiința colectivă ca un progres natural al emoțiilor pe care le simte cineva după moartea unei persoane dragi. Totuși, s-a dovedit că acest model nu are o bază științifică, nu descrie ceea ce simt majoritatea oamenilor și nici nu ar fi trebuit aplicat celor îndoliați.
Negarea. Furia. Negocierea. Depresia. Acceptarea.
Acest grup de termeni a devenit atât de integrat în conștiința noastră culturală încât aproape oricine îți poate spune că acestea sunt: cinci etape ale doliului.
Introduse lumii în anul 1969 în cartea ”Despre moarte și a muri” de Elisabeth Kubler-Ross, modelul Kubler-ross (numit uneori modelul DABDA) afirmă că o persoană care este diagnosticată cu o boală incurabilă va trece printr-o serie de etape, cu emoții specifice, începând cu negarea și sfârșind cu acceptarea.
Eu am crezut că cele cinci etape ale doliului sunt simțite de cei care au pierdut pe cineva drag, dar doar până în momentul când am citit despre istoria acestul model. În realitate, Kubler-Ross a dezvoltat modelul celor cinci etape după ce a intervievat mulți subiecți cu boli incurabile. Doar expereința acestor subiecți a stat la baza modelului.
În timp ce ea a fost un psihiatru rezident în New York, Kubler-Ross a observat cât de puțină atenție oferea personalul medical pacienților cu boli incurabile și cât de puține cunoștințe medicale existau despre aspectele psihologice în îngrijirea pacienților care așteaptă moartea. Ea a lucrat doar cu pacienți terminali în timpul studiilor și după ce a deveni profesor la Școala de Medicină din Pritzker.
Folosind aceste experiențe, ea a scris faimoasa sa carte unde a descris modelul DABDA, citând contactul cu ”peste două sute de pacienți” cu boli incurabile. În cartea ”Despre moarte și a muri” ea a scris că ”membrii familiei trec prin diferite etape de adaptare similare cu cele descrise pentru pacienții noștri”, dar să ai o persoană apropiată diagnosticată cu o boală incurabilă este una și cu totul altceva este să pierzi o persoană dragă. Cele cinci etape ale doliului nu au fost niciodată destinate celor îndoliați. Dar ele au fost aplicate din nou și din nou.
Lăsând la o parte faptul că modelul a fost aplicat greșit pe parcursul ultimilor decenii, este important de a înțelege că, de la formularea sa, modelull Kubler-Ross nu a fost bazat pe investigații științifice și sistematizate. De fapt a fost ”o colecție de studii de caz sub formă de discuții cu pacienții aflați pe moarte.”
Am întrebat pe colegul meu, Dr. Christopher Labos, să definească termenul studiul de caz într-o propoziție și el a spus următoarele: ”Este o descriere a ce s-a întâmplat unei singure persoane, o anecdotă.” După cum înțelegem cu toții, anecdotele sunt cea mai joasă formă de dovezi. Ele nu demonstrează nimic. Kubler-Ross a văzut mulți pacienți și a adunat multe anecdote, ca apoi să le folosească pentru a formula un model științific care pur și simplu nu are dovezi.
După publicarea cărții ”Despre moarte și a muri”, câteva studii au încercat să testeze validitatea științifică a etapelor. Majoritatea rezultatelor au arătat că ea lipsește. Studiul lui Carol J. Barrett et al. din anul 1981 a studiat 193 de persoane învăduvite pentru perioade diferite. Rezultatele lor indică că ”stresul văduviei persistă pentru mulți ani după moartea soțului/soției; ei nu confirmă existența unor etape separate de adaptare”. Lucrarea lui Bonnano din 2002 a studiat 205 indivizi înainte și după moartea soției/soțului și a găsit că numai 11% urmează etapele doliului considerate ”normale”.
Multe din studiile ale căror concluzii au susținut existența etapelor doliului au avut probleme metodologice serioase.
Spre exemplu studiul lui Paul K. Maciejewski din 2007 asupra 233 de indivizi îndoliați. După publicarea acestuia, câteva scrisori au fost îndreptate revistei unde a fost publicat cu critici ale designului experiemntal și ale concluziilor, chair și autorii au schimbat propriile concluzii, sugerând redenumirea și reconceptualizarea etapelor doliului.
În pofida lipsei dovezilor care ar confirma etapele doliului propuse de Kubler-Ross, cartea unde au fost descrise ”Despre moarte și a muri” a fost citată peste 15 mii de ori, la ora scrierii acestui articol. A fost aplicat la orice, de la procesul de doliu a celor diagnosticați cu boli ca COPD și HIV, până la doliul trăit de îngrijitorii celor care suferă de demență, pacienți care au suferit amputații din cauza diabetului; medici care au primit scoruri mici de satisfacție a pacienților; chiar și (eu nu inventez aceasta) doliul cumpărătorulor care au fost dezamagiți de iPhone 5.
De ce noi, oameni de știință și publicul larg, suntem atât de dispuși să credem acest model fără dovezi?
După moartea neașteptată și tragică a mamei mele numai cu 6 săptămâni în urmă, pot să confirm că perioada ce vine după moartea unei persoane dragi este confuză, copleșitoare și disperată. Într-o perioadă atît de sfâșietoare, istorii ca cele cinci etape ale doliului pot aduce alinare și ghidare în viață. Emoții ca furia și chiar și acceptarea pot părea nepotrivite și pot avea o forță propie, după cum afirmă modelul Kubler-Ross, și ne validează experiența - ceea ce cu adevărat ajută să facem față emoțiilor noastre.
Să o spunem altfel: ”Noi suntem niște primate căutătoare de reguli și iubitoare de a spune povești, care încearcă să găsească sens într-o lume haotică și imprevizibilă.” Modelul Kubler-Ross ne spune că orice simțim acum, nu va dura permanent. El ne ghidează printr-un moment dificil și ne asigură că eventual vom ajunge la acceptarea și vom fi în regulă. Dacă experiența ta se aseamănă cu cele cinci etape, ți se va sugera că tu trăiești doliul într-un mod ”corect”. Că te descurci bine. Dar anume aceasta e problema.
Nu toți trăiesc doliul în același fel. Pentru cei ale căror experiență nu se aseamănă cu modelul Kubler-Ross, pe lângă faptul că trebuie să facă față morții unei persoane dragi, li se impune ideea că există un mod corect de a face față doliului și că ei nu se descurcă.
Modelul celor cinci etape a fost formulat ca unul descriptiv, dar a ajuns să fie unul prescriptiv. Persoanele îndoliate pot crede că sunt anumite reacții pe care ei trebuie să le aibă și că ei într-un fel trăiesc doliul greșit dacă nu le au. Nu există un anumit set de emoții pe care trebuie să le trăiești pentru a accepta moartea cuiva și noi putem face mai mult rău dacă vom compara experiența individuală cu un model care nu are baze științifice și care nu a fost formulat pentru a descrie experiența unei persoane îndoliate.
La un an de la moartea autoarei în 2004, a fost publicată o nouă carte de Kubler-Ross și David Kessler. În această carte, Kubler-Ross a remarcat că cele cinci etape ”nu sunt niște puncte pe un drum linear al doliului. Nu toți trec prin toate etapele și nu o fac în ordinea prestabilită.” Cele cinci etape nu sunt universale (și cum ar putea fi, luând în considerare diferențele culturale uriașe în legătură cu procesul doliului?), nu merg într-o anumită ordine (de ce au fost organizate în etape este un mister pentru mine).
Este timpul să înțelegem că doliul poate lua nenumărate forme, este trăit în moduri foarte diferite, și nu poate fi explicat prin modelul simplist de cinci etape. Atunci când impunem aceast model ca fiind universal, noi înstrăinăm experiența celor care trăiesc doliul diferit și le provocăm și mai multă suferință în cel mai dureros moment al vieții.
Nu este un mod corect de a trăi doliul. Nu este un mod greșit de a trăi doliul. Eu sper că atunci când tu vei trăi doliul, vei simți puțină ușurare de la acceptarea că orice ai simți este normal.
Ada McVean este jurnalistă pe teme științifice, stabilită în Marea Brtanie.
Comments