Capitolul 6. Sensibilitatea culturală

”Răspunsul obișnuit în fața atrocităților este să le alungăm din conștiință. Anumite violări sunt prea groaznice pentru a fi rostite în voce, acestea sunt lucrurile pe care le numim ”de nedescris”. Atrocitățile, totuși, refuză să fie ascunse.”

Judith Herman

Într-o sâmbătă dimineața am primit un apel. Era de la șeful pe examenul medical  la un centru medical unde am fost voluntară în relațiile cu familia. ”Vino repede, te rog” a spus ea. Ea a continuat prin a-mi explica că un bebeluș a murit de curând, iar corpul lui a fost transportat pentru autopsie, pentru a determina cauza morții, dar familia refuza să dea consimțământul. ”Ei sunt dintr-o rezervație” a spus ea. ”Este o problemă pe care nu o putem rezolva.”

Era destul de clar pentru mine: ”Atunci nu faceți autopsia.” Dar ea mi-a reamitit că, conform legii, o autopsie trebuie realizată atunci când nu se cunoaște cauza morții. Legea permite numai o excepție, atunci când moartea survine pe teritoriul rezervației unde locuiesc locuitorii nativi ai Americii. În timp ce acest copil a locuit pe teritoriul rezervației, el a fost transportat cu un elicopter la un spital local unde a murit.

La fața locului se aflau două cupluri mai în vârstă și un cuplu tânăr, așteptând venirea mea. Unui din bărbații în vârstă, Henry, pe care l-am identificat mai târziu ca fiind bunicul din partea tatălui, a pășit înainte, plasându-se la o parte de grup. M-am introdus numai lui – fără a mă apropia sau a face contact vizual cu celalți membri ai familiei. Când am intrat în interiorul centrului medical, l-am oferit un apă, șervețele și i-am asigurat că voi acționa ca un avocat al lor. Nu am simțit nici o emoție din partea familiei, nici chiar doliu. Cuplul tânăr se afla pe fotoliile din colț, ținându-se în brațe, cu capul plecat de parcă s-ar fi rugat. Doar Henry mă privea direct, de aceea eu vorbeam doar cu el.

”Îmi pare foarte rău” am spus. ”Vreți să îmi povestiți ce s-a întâmplat?”

Henry mi-a explicat că nepotul lui, Joseph, a fost un copil sănătos și se dezvolta bine. Joseph s-a îmbolnăvit pe neaștetate, după ce a crescut febra, părinții lui – cuplul tânăr din colț – s-au consultat cu un lucrător medical. Simtomele lui Joseph au persistat pe tot parcursul zilei, așa că Henry i-a îndemnat să se adreseze unui centru medical unde Joseph a suferit o convulsie și a fost transportat la spitalul local, unde a fost declarat mort cu câteva ore mai târziu. Corpul lui Joseph a fost trimis la autopsie i-ar medicul de gardă a informat familia – care a început să protesteze: autopsiile sunte interzise în cultura lor.

În timp ce Henry îmi povestea toate acestea, am observat cum ceilalți membri ai familiei au început a plânge, strânși într-un colț, îmbrățișându-se unii pe alții, mama și tatăl lui Joseph tremurau. ”Noi nu permitem autopsiile acolo de unde venim noi!” a spus Henry. ”Aceasta va împedica ridicarea spiritului. Este o violare a tradițiilor noastre.” Din nou, eu am accentuat că voi cere respectarea dorințelor familiei. Eu am explicat în câteva minute care este protocolul obișnuit în cadrul sistemului medical.

Cu acordul lui, eu am mers în interiorul centrului. Numai un singur medic legist era de față sâmbăta. Eu am vorbit cu ea despre familie și am accentuat nevoia de a respecta cultura și tradiția lor. Înțelegând aceasta, ea a oferit o alternativă: ”Noi am putea începe cu o radiografie și teste de laborator. Noi am putea afla cauza morții și fără autopsie,”  a spus ea. ”Oare ei vor accepta aceasta?”

M-am întors în sala de așteptare unde Henry a acceptat alternativa.

Împreună, în tăcere, timp de două ore, am așteptat rezultatele. Henry și-a susținut familia prin rugăciuni, rostite moale în șoaptă. Eu am rămas în compania lor, dar mă aflam în partea opusă a sălii, fără a rosti vreun cuvânt.

Într-un final, lucrătorul medical a cerut să mă vadă în oficiul ei, atunci a fost prima dată când membrii familiei au făcut un contact vizual cu mine. Henry m-a privit și eu am întors privirea spre el. ”Mă întorc imediat” am spus.

Lucrătorul medical a reușit să găsească cauza morții fără a fi nevoie de autorpsie: Joseph a dezvoltat o obstrucție intestinală care s-a infectat. El a murit din cauza sepsisului. Eu și lucrătorul medical am mers în sala de așteptare pentru a informa familia. Am vorbit direct cu Henry, în timp ce lucrătorul medical asculta, iar capul lui Henry a căzut. Familia a început să plângă în timp ce eu explicam cauza morții lui Joseph. Henry nu a arătat nici o emoție. Eu am spus ”Îmi pare foarte rău, Henry. Ai vreo întrebare la care îți pot răsunde?”

”Nu” a răspuns el moale.

”Henry, ai vrea să îl vezi pe Joseph?” am întrebat. Cu colțul ochiului am văzut cum mama copilului a ridicat privirea, dar nu a spus nimic.

Henry a răspuns ”Nu, nu, nu. Noi nu vrem să îl vedem. Nu e bine să o facem.” În sală nu s-a mai auzit nici un sunet. Crezând că l-am supărat pe Henry, mi-am cerut iertare, explicând că eu nu cunosc credințele lor. Am înțeles că ei au nevoie să petreacă timp în interiorul familiei, de aceea am cerut permisiunea să plec.

Când m-am întors în sala de așteptare, de mine s-a apropiat soția lui Henry. ”Noi ne dorim să îl vedem pe Joseph. Noi am decis să îl vedem.” a spus ea. Henry a afirmat din cap. Eu am mers și am ales un birou mic pe care ei îl puteau folosi. Am improvizat un pat dinstr-o masă de birou, punând mai multe plapume și perne pentru a forma un fel de cuib pentru băiatul mort, pentru Joseph. Am adus suficiente scaune și am redus lumina.

M-am întors cu Joseph cu câteva minute mai târziu, înfâșurat într-o plapumă. Henry s-a sculat repede și m-a privit direct. El a stat nemișcat pentru o clipă apoi a privit în jos la Joseph, l-a luat din brațele mele cu un gest gingaș. Fața lui s-a luminat. Toți erau nemișcați. Henry îl ținea pe Joseph în brațe și a început să vorbească cu el în limba lor.  El a sărutat picioarele, mâinile și obrajii lui Joseph. El a plâns. toți plângeau. Henry a legat de haina lui Joseph o pană sacră, folosită mai devreme în ritualul de însănătoșire a tribului, apoi l-a transmis în brațele soției sale.  Mai mult de două ore fiecare membru al familiei și-a luat timp pentru a lua rămas bun.

La un moment am crezut că e cazul să plec  - spunându-i lui Henry că ar fi potrivit să îi las în intimitatea familie. El m-a luat de mână și mi-a cerut ”Te rog să stai cu noi. Tu ești una din noi acum.„ Într-un final, fiecare din ei și-a luat rămas bun și l-a întors pe Joseph în brațele mele.

Familia m-a așteptat în parcare.

Eu i-am asigurat că eu voi fi disponibilă dacă ei vor avea întrebări sau vor avea nevie de ceva în viitor. Le-am mulțumit pentru înțelegere, mi-am luat rămas bun și m-am întors spre centru. Dar am auzit cum mama lui Joseph m-a strigat din partea opusă a parcării. Eu m-am oprit la ușă și m-am întors. Ea a început să meargă spre mine, apoi chiar să fugă. Ceilalți s-au pornit după ea. Ea m-a strâns în brațe și a început să plângă.

”Îți mulțumesc foarte mult” ea a repetat de mai multe ori. Soțul ei s-a apropiat în spatele ei și ne-a îmbrățișat pe amândouă, plângând și el, mulțumindu-mi. Apoi, unul câte unul, buneii m-au strând în îmbrățișare.

Am învățat atât de mult de la ei. Am învățat cum să fiu o elevă, o începătoare, cum să pun la o parte propiile credințe pentru ai ajuta pe alții. Am învățat despre răbdare și despre puterea tăcerii.

Și eu m-am închinat plină de mulțumire în fața lui Joseph, învățătorul meu.

Moartea lui Joseph, ca și a altora din această carte, a fost traumatică pentru cei care i-au iubit. Totuși, compasiunea și dragostea a șters tăișurile acestei traume pentru părinții lui Joseph – și pentru mine. Circumstanțele în care se întâmplă moartea sunt traumatice prin natura lor, dar pot fi înrăutățite considerabil de felul în care este anunțat decesul, de psihoterapeuți necalificați care neagă doliul, de proceduri legale și medicale insensibile – care nu i-au în considerație contextul traumei și efectele ei. Moartea lui Joseph a fost traumatică pentru părinții lui și nimic nu poate fi făcut pentru a schimba aceasta. Dar am putut reduce o suferință adugătoare care ar fi venit de la oameni înspăimântați și dornici de a evita doliul, și de la procese birocratice care nu sunt pregătite pentru realitățile și consecințele unui doliu traumatic.

O moarte traumatică provoacă un doliu traumatic. Iar o moarte traumatică se referă la orice moarte neașteptată, violentă sau cea care a desfigurat corpul celui decedat, moarte care a urmat unei suferințe lungi, suicid, omor, la fel și moartea unui copil la orice vârstă și din orice cauză. Atunci când moare cineva pe care îl iubim, noi ne simțim zmulși din rădăcină, foarte nesiguri, iar capacitatea noastră de a avea încredere în lumea în care trăim este pusă la îndolială – și avem tot dreptul să nu mai avem încredere în ea.

Efectele traumei au o parte psihologică și una fiziologică. Se poate manifesta ca creșterea numărului bătăilor de inimă și respirație agitată, pupile dilatate, probleme cognitive și de memorie, hiperexcitabilitate, gânduri și imagini intrusive, depersonalizare și senzația că ai părăsit corpul, schimbarea percepției timpului, instabilitate emoțională și evitarea trăirilor interne. Ultimul efect – încercarea de a evita de a simți ceva – este unul din cele mai dăunătoare răspunsuri în doliul traumatic.

În încercarea de a nu simți, cel îndoliat se poate fixa într-o stare de căutare permanentă a unor stimuli puternici pentru a-și distrage atenția. Drogurile, alcoolul, media, mâncare, exerciții, sex, jocuri de noroc, cumpărături, conflicte interpersonale, chiar și practicile spirituale pot fi un mecanism inconștient în încercarea de a evita durerea. Oamenii pot fi foarte creativi în inventarea distracțiilor, sunt foarte multe opțiuni disponibile. Noi putem folosi orice pentru a nu atrage atenție simțirilor noastre. Dacă avem timp să stăm nemișcați și doar să fim prezenți cu doliul nostru zdrobitor, ne simțim incapabili de a-i face față fără de o susținere potrivită și fără de un anturaj în care să ne simțim în siguranță din punt de vedere emoțional și fizic.

Reacția corpului în fața unui pericol este de a fugi, de a se opune sau de a deveni paralizat emoțional – acesta este răspunsul luptă, fugi, îngheț. El apare atunci când o cascadă de reacții fiziologice sunt declanșate după ce a fost perceput orice fel de pericol fizic sau psihologic. În mai puțin de jumătate de secundă, creierul eliberează neurotransmițători care funcționează ca un sistem de alarmă biologică în caz de pericol. În cazurile când pericolul este de scurtă durată, se trece la acțiuni, iar după ce pericolul a trecut noi ne întoarcem la o stare de echilibru.

După un doliul traumatic, întoarcerea la homeostază cere mai mult ajutor, pentru mult mai mult timp, decât înțeleg sau acceptă ceilalți. Doliul traumatic este o stare constantă de dezechilibru, față de care persoana îndoliată nu se poate adapta. Aceasta este amplificat de faptul că coabitarea și adaptarea față de pericolul perceput în doliu, nu poate avea loc într-o societate care se teme de suferință și durere, una care patologizează exprimarea autentică a emoțiilor și duce lipsă de structuri de ajutor adecvat și ritualuri pentru ai onora pe cei morți. O astfel de societate îi impune pe cei îndoliați să se judece negativ și să găsească cauze eronate pentru reacțiilor lor în fața pierderii. Aici putem include așteptare de la sine a unei adaptări inadecvate „Eu trebuie să mă simt mai bine deja”, a unei incompetențe personale ”ce e neînregulă cu mine?”; sau chiar a unei boli mentale ”eu am o depresie majoră”.

Aceste idei greșite despre doliu duc la supresia, distragerea și evitarea reacțiilor naturale în doliu – pe scurt, ele duc la mult mai multă suferință.

Traducere din cartea ”Suportând insuportabilul. Dragostea, pierderea și drumul sfâșietor al doliului” de Joanne Cacciatore, titlul original ”Bearing the Unbearable. Love, Lost and the Heartbreaking Path of Grief”.