Capitolul 7: Suportând insuportabilul

”Chiar dacă mă gândesc să nu mă gândesc despre aceasta,

eu gândesc despre aceasta și vărs lacrimi gândindu-mă despre aceasta.”

Ryokan

Cheyenne a murit numai cu câteva luni înainte. Eu aveam trei copii mici și eu încercam din toată puterea să fiu prezentă cu ei. Eu mă simțeam singură, atât de singură, în doliu. Și eu eram îngrozită.

Eu cântăream aproape 40 de kg, mâncarea se bloca în gâtul meu.

Eu nu puteam să fac pe cineva să mă asculte cu adevărat, chiar dacă am încercat trei psihoterapeuți care se ”specializau” în doliu. Primul terapeut mi-a sugerat să merg la biserică. După cincisprezece minute, al doilea terapeut mi-a recomandat să merg la un psihiatru după medicamente. Întâlnirea cu ultimul terapeut, Bill, un bărbat cu o statură modestă, ochelari cu lentile groase, a durat cel mai mult, până în momentul când am simțit nevoia familiară de a fugi strigând din oficiul lui. Bill s-a străduit să fie blând, dar el a tot încercat intenționat să redirecțineze discuția noastră de la doliul și suferința mea spre relația mea de cuplu.

Eu am adus câteva fotografii cu Cheyenne, el le-a privit în tăcere, apoi le-a întors, ca un copil care se joacă dea ”cartoful fierbinte”, fără nici un semn de considerație. El nu a înțeles. Și eu m-am simțit mai rău după decât înainte de a veni.

În timp ce plecam, eu l-am privit și am întrebat – sincer și din tristețe nealinată – ”Aveți copii proprii?”

Bill mi-a răspuns: ”Da, și soția mea este însărcinată cu al doilea.”

Eu am rămas stupefiată. Nu îmi puteam imagina cum o persoană care știe ce înseamnă dragostea pentru un copil, nu este capabilă să intuiască cum este să trăiești așa o pierdere.

”Eu sper că nu veți trăi acest iad” am spus eu în timp ce ieșeam.

Doar aceasta puteam primi? Dacă aceasta era totul, eu eram sigură că nu voi putea supraviețui.

Mama mea, auzind că am trecut pe la trei terapeuți, a venit la mine în dimineața următoare. Ceilalți copii ai mei, cu vârsta de trei, șase și opt ani, se jucau în camera de zi. Eu stăteam pe canapea, privind cum plopul de lângă geam se legăna în vânt.

Doliul a devenit copilul meu cel mai răsfățat – doliul și pompatul sânilor în fiecare oră pentru a scăpa de durerea cauzată de congestionare. Mama mea și mulți alții se declarau îngrijorați. Copiii mei, în schimb, mâncau sniskers la micul dejun cu plăcere, un obicei recent, necaracteristic mamei obsedată de sănătate care eram eu înainte de moartea lui Chey. Eu mă stăduiam atât de mult să fiu conectată cu ei, chiar și atunci când simțeam împunsătura de la deconectarea de la propria inimă.

Eu nu știam cum să fac față unei lumi care nu recunoștea nici doliul meu, nici dragostea pentru fiica mea. Eu simțeam cum creștea rușinea pentru moartea lui Cheyenne și pentru incapacitatea mea de a avea grijă de ceilalți copii.

Mama mea își dorea să las totul în urmă, să fiu cine am fost eu înainte ca Chey să moară. Pe ea o durea suferința mea. Când mama mea a plecat în acea dimineață, stând pe canapeaua mea, eu mi-am strâns genunchii la piept și am lăsat capul pe ei, plângând cu suspine. Copilul meu de trei ani a auzit plânsul meu din odaia de alături și a venit la mine. Ea m-a mângâiat pe cap și mi-a spus ”Mami, este bine să plângi și este bine să fii tristă pentru că copiii nu trebuie să moare.” Eu am simțit un val de recunoștință pentru înțelepciunea și compasiunea acestui copil mic.

Mai târziu în acea seară, eu am găsit energia de a trage un set de puzzle de pe raftul de sus al dulapului din camera de zi. Era un puzzle din 100 de piese reprezentând un peisaj cu cascada Havasu din Marele Canion. Copiii erau entuziasmați și fiecare și-a așteptat rândul să pună la loc piesa găsită. Noi am decis unanim că imaginea de pe cutie era unul din cele mai frumoase locuri pe care l-am văzut vreodată.

„Mama, hai să mergem acolo într-o zi.” a spus cel mai mare.

Noi am terminat puzzle-ul – cu excepția unei singure piese. Piesa care lipsea era din dreapta sus, alături de colț – un mic fragment al cerului azuriu.

”Eu nu o găsesc” a spus el.

”Ea trebuie să fie aici undeva” i-am răspuns.

Noi am privit în jur, am căutat sub masă și sub canapea, în dulap, stând în picioare și rotindu-ne. Piesa care lipsea nu era de găsit. Eu am propus copiilor o remunerare – un dolar celui care o va găsi. Chiar și așa, ei au pierdut interesul destul de repede – așa cum o fac copiii – mergând în camera de joacă.

Și atunci am înțeles.

Era firesc să lipsească o piesă.

Privind la puzzle-ul aproape terminat, eu puteam vedea frumusețea nemărginită a peisajului – dar era o piesă care lipsea. Și de fiecare dată când priveam la el, înainte de a putea admira frumusețea imaginii, primul lucru pe care îl vedeam era că acolo, chiar acolo, era o gaură – o piesă care lipsea.

Și nimic nu putea umple acel gol, decât acea piesă unică.

Câteva luni mai târziu eu eram încă în agonie, doliul meu era în prim plan, numai că acum acel suport minim, pe care îl aveam în primele săptămâni, a expirat – a dispărut ca și plăcinta lăsată de cineva la ușa mea, a doua săptămână după moartea ei. Într-o seară a sunat telefonul. Eu am răspuns. Era o voce de bărbat, tremurând a întrebat de mine. ”Eu sunt ea” am răspuns. ”Eu sunt Bill. Mă ține-ți minte? Ați fost la mine după moartea copilului vostru. Îmi e rușine să spun, dar nu țin minte numele ei.” Eu am spus timidă ”Da, eu țin minte. Și numele ei este Cheyenne” El a început să plângă. Eu eram confuză.

Apoi el m-a întrebat dacă aș putea veni la oficiul lui. Eu am ezitat. ”Sunteți bine?” am întrebat.

”Nu” a răspuns el. ”Noi... am pierdut bebelușul nostru... Îmi pare atât de rău pentru felul în care v-am tratat. Acum înțeleg,” a pus el. ”acum înțeleg prea bine.”

Eu m-am așezat în mașină și m-am pornit spre el.

Traducere din cartea ”Suportând insuportabilul. Dragostea, pierderea și drumul sfâșietor al doliului” de Joanne Cacciatore, titlul original ”Bearing the Unbearable. Love, Loss and the Heartbreaking Path of Grief”.