Capitolul 5. Solul cu deficit de nutrienți

”Sunt convinsă că nu există o pictură care ar reda în toată oroarea ei, o viziune a tristeții, disperării, deznădejdii, finității. Dacă aș putea picta, pânza ar arăta doar o femeie care privește în jos la brațele sale pustii.”

Charlotte Bronte

Am petrecut o mare parte din primii ani de după moartea lui Cheyenne apărând demnitatea doliului meu. Și eu adesea mă prăbușeam sub greutatea presiunii de a mă ”reface” – ceea ce mi se părea același lucru ca a fi presată să uit.

Îmi aduc aminte cum în noiembrie 1994 am avut o discuție la telefon cu o prietenă apropiată care m-a sunat pentru a-mi ura ”La mulți ani”.  Atunci au trecut doar patru luni de la moartea lui Chey, iar eu cu siguranță cu eram persoana care obișnuiam să fiu înainte. ”Ce s-a Întâmplat?” a întrebat prietena – probabil auzind disperarea ascunsă din vocea mea. ”Nu vreau să sărbătoresc. Nu pot să sărbătoresc. Ea a murit.” Prietena a continuat prin a îmi ține o lecție despre cum ar trebui să fiu recunoscătoare pentru ceilalți copii și cum ar fi trebuit să sărbătoresc și să mă veselesc: ”Te îneci în doliul tău, dar a venit timpul să te aduni și să mergi mai departe.”

Discuția s-a terminat cu plânsul meu – apoi m-am așezat și am scris următoarele rânduri în jurnalul meu, imaginându-mi că scriu o scrisoare prietenei mele:

”Aceasta este calea mea. Nu a fost alegerea mea, dar este o cale pe care trebuie să  merg conștient și cu intenție. Este un drum prin doliu care cere timp. Fiecare celulă din corpul meu doare. Eu pot fi nerăbdătoare, distrată, frustrată și neatentă. Eu nu vreau să sărbătoresc nimic. Eu mă înfurii mai ușor sau îți pare să nu mai am speranță. Eu încă plâng foarte, foarte, foarte mult. Eu nu zâmbesc la fel de des cum o făceam înainte. Zâmbetele dor acum. Aproape toate îmi provoacă durere, chiar și respirația.

Dar, te rog, doar stai lângă mine.

Nu spune nimic.

Nu îmi oferi vreun leac.

Nu am nevoie de nici o pastilă, nici un cuvânt, nici o vrajă.

Privește-mi suferința și nu îți întoarce privirea.

Te rog să fii blândă cu mine.

Rog și sinele meu să fie blând cu mine.

Eu niciodată nu voi ”trece peste” așa că te rog să nu îmi vorbești despre acest drum. Chiar dacă îți pare că eu mă simt mai bine azi, poate mă vezi zâmbind pentru o secundă, să știi că durerea este în continuarea ascunsă sub pielea mea. În pieptul meu în permanență simt o durere apăsătoare și uneori îmi pare că voi exploda de atâta doliu.

Nu îmi vorbi despre cum ar trebui sau nu ar trebui să simt, sau că eu ar fi trebuit sau nu ”să mă simt mai bine după atâta timp”. Nu îmi spune că ”Dumnezeu are un plan„ pentru mine. Nu îmi spune ce este corect sau greșit. Eu voi face totul în felul meu, la timpul meu.

Eu trăiesc o altă normalitate acum. Ah, posibil că după trecerea timpului eu voi descoperi noi sensuri și înțelesuri despre moartea ei și ce înseamnă ea pentru mine. Posibil că într-o zi, atunci când voi fi foarte bătrână, eu voi spune că timpul cu adevărat m-a ajutat să îmi refac inima frântă. Dar să nu uiți niciodată că nu trece nici o secundă, nici un minut, nici o oră, nici o zi, în care eu să nu fiu conștientă de prezența absenței ei, indiferent de cât de mulți ani nu au trecut pe alături.

Te rog să fii blăndă cu mine.”

Eu nu i-am trimis această scrisoare.

Eu eram prea îngrozită și rănită, așa că eu am încetat să îi răspund la telefon ca urmare. Această discuție a mărit ruptura dintre mine și ceilalți. Au trecut mai mulți ani și m-a ars suficient în interior înainte ca eu să învăț cum să îmi folosesc vocea atunci când ceilalți mă agresau cu cuvintele lor.

Alții ne vor spune să a venit timpul ”să mergem mai deprate” sau că toate sunt ” o parte a unui plan măreț” – deoarece suferința noastră îi face să se simtă neliniștiți, vulnerabili, neajutorați. Unii ne vor evita, altora le va fi milă de noi. Dar acest doliu este al nostru.

Noi am meritat acest doliu, am plătit pentru el cu dragostea și devotamentul nostru absolut. Această durere ne aparține, chiar și în zilele în care ne dorim să nu fie așa. Noi nu vom renunța la el și nu vom permite ca oricine sau orice să ne lipsească de el.

Prin doliu și dragoste vom putea ține capul sus – chiar și printre lacrimi, chiar și zdrobiți.

Ce este al nostru este al nostru – și pe dreptate.

Traducere din cartea ”Suportând insuportabilul. Dragostea, pierderea și drumul sfâșietor al doliului” de Joanne Cacciatore, titlul original ”Bearing the Unbearable. Love, Lost and the Heartbreaking Path of Grief”.